Fila de jurnal din casa noua

☺ Astăzi... (vineri, 20 noiembrie 2015, miezul zilei), 5 luni dupa ultima fila de jurnal cu copil, catel, pisoi si pesti la casa noua;

☺ Afară… sunt multe frunze de diverse culori si era un pic frig in dimineata asta cand mi-am scos nasul afara sa il conduc pe B.;

☺ În grădina … cum ziceam, frunze si copaci dantelati. V-am zis ca mie imi plac copacii desfrunziti? Habar n-am de ce, dar ii ador.

Zilele mele

          Glumeam aseara cu B. in timp ce ne plimbam copila si ea dormea cum rar stie sa o faca, ca o bebelusa. Ii spuneam ca as putea povesti despre prima luna cu copilul acasa referindu-ma la dimineti cu somn pana la 10-11, multe seriale si mic dejun la pat (am descoperit Lie to Me si Suits si sper sa le vad in pauze de alaptat sau somn de copil, dar asta e un secret, psst!).

          Adevarul este acesta. Copilul meu doarme noaptea. Se trezeste sa manance si apoi se culca la loc. Dar, nu stiu daca o fi de la colici sau de la altceva, nu doarme ziua. Lucrul acesta nu ar fi infiorator daca lipsa somnului nu s-ar traduce in tipete si tipete. Eu presupun ca sunt colicii si empatizez cu ea si incercam siropele si solutii si sper sa ii treaca intr-o zi.

          M-am tot gandit ca habar nu am avut inainte sa nasc, ce va urma. Am decis sa nu citesc sau sa ascult prea putin experientele altora. Habar nu am de ce. Poate pentru ca vreau sa cred ca fiecare experienta este diferita si fiecare copil unic, asa ca nu imi poate fi prea utila decat experienta mea, luand zilele una dupa alta. Si asa fac.

6 saptamani de buburuzeala

Am avut de mult titlul acesta in minte, dar am asteptat momentul potrivit pentru a scrie.

Pe 6 iulie, la miezul zilei fara 2 minute a venit pe lume mai repede cu vreo cel putin 5 zile decat o asteptam buburuza mea.

Imi aduc aminte ca noaptea cand am plecat la spital pe langa calmul si incercarea de a nu uita nimic acasa, nu eram hotarata asupra numelui. Stiam ca se va numi Catalina, decizia o luasem amandoi cu ceva timp in urma dupa lungi sesiuni de gandit, razgandit si para-razgandit, dar pe langa asta nu stiam daca va mai primi un nume sau va ramane asa si in cazul in care ar mai fi primit un nume, care ar fi fost acela.

In spital, m-am decis. Am lasat semnele sa ma ghideze si fetita mea se numeste Catalina Mihaela.

Am impacat tot, are si nume de sfant si poate duce si bomboane la scoala, dar noi ii zicem Catalina sau cel mai des buburuza-buburuzelul samd.

Una peste alta cele 5 saptamani jumatate de cand exista in viata noastra s-au intamplat multe, dar simt ca ne adaptam incet incet si invatam sa fim mai intai noi doua si apoi noi trei.

Imi doresc sa fiu acea mama relaxata si sigura si care isi asculta copilul si sper sa fie asa.

Frica de schimbare

           Mă întreabă lumea dacă am emoții, dacă nu îmi este frică, și mulți alți "dacă" ce apar parcă mai des acum în discuțiile mele cu restul lumii.

             Răspunsul meu este un simplu: "Nu, ne vom descurca".

          Totuși nu pot să nu mă uimesc eu pe mine despre evoluția mea. (nu, nu urmează gânduri în care să mă ridic eu pe mine în slăvi, ci mai degrabă un moment de introspecție generată de multiple discuții).

Si...am lipsit, sper ca am revenit

Am lipsit, mult. Mult prea mult.

Imi propun de vreo 2 luni sa reiau taurul de coarne si sa scriu din nou, dar astrele nu se aliniaza.

S-au intamplat multe in ultima vreme, viata este formata din schimbari si eu am invatat ca nu trebuie sa ma mai sperii de ele ci sa le imbratisez.

Unde te poate duce un ”inofensiv” western?

Sursa

          Aseară am ”frunzărit” un film. Toamna târzie sau iarna (fix în momentele acealea în care se instalează), asta este activitatea preferată: lenevitul sub plapumă la un film sau carte, uneori cu ceai, alteori  de cele mai multe ori fără.

          Așa s-a petrecut și aseară când planurile mărețe de întors dulapul cu fundul în sus și reorganizat una-alta     s-au dus pe apa sâmbetei.

          Așadar, noi doi, plăpumioara si oferta de divertisment a televiziunilor noastre. Aparent aveam de ales între Master Chef (la care eu m-aș fi uitat, dar n-a fost să fie), Seinfeld ( pe care l-am frunzărit și căruia     i-am redescoperit un umor foarte interesant) și Butch Cassidy and Sundance Kid - western din '69 cu o distribuție de excepție și un joc actoricesc pe măsură.

Am cărți de vizită

          Nu știu dacă aveam intr-adevar nevoie de ele, dar atunci când am citit la Deby despre proiectul ăsta, am decis că e musai.

          Bine, ideea a venit si dupa ce mi-am propus ca la anul să merg la câteva conferințe. Mereu (de un an și un pic se măsoară acest mereu) am zis că nu sunt eu suficient de pregătită pentru a merge la conferințe și totuși la anu' o să încerc.

          Astfel, avand in vedere ca participarea la conferințe echivalează cu a avea cărți de vizită, bang - totul se va întâmpla fix la momentul potrivit.

Ce înseamnă fericirea?

sursă

Într-o după-amiază de iarnă de acum aproape doi ani am mers împreună cu soțul din dotare și cu o mână de prieteni la un seminar despre fericire. Era o încercare a mea de a ieși din cotidian, de a rupe lanțul servici-casă, lanț pe care îl simțeam sufocant și căutam mai mereu mici evadări.

Nu aveam așteptări mărețe de la seminar, de fapt nu așteptam nimic, descoperisem eu că este modul imbatabil de a nu fi niciodată dezamăgită.

Pe scurt, am urmărit un film ”Happy Movie” și am aflat că fericirea asta nu este așa un lucru ușor. Există institute și specialiști care își ocupă tot timpul cercetând-o și o țară din lumea asta are Indicele de Fericire al Populației, pe care îl folosește așa cum utilizăm (sau nu), noi PIB-ul.

MfC - Acoperișul României

                                               

2544 metrii - vf. Moldoveanu la început de septembrie.

*Articolul participă la Miercurea fără cuvinte, idee care a pornit de la Carmen - unde puteți să găsiți tabelul cu imagini care vorbesc de la sine.

Re-venire

sursa

A venit toamna...acoperă-mi inima cu ceva...

Din fericire, toamna a venit cu temperaturi văratice și mult mai mult soare decât vara. E adevarat că soarele are mai puțină putere și mai multă lumină, lucru ce nu poate decât să mă bucure și să mă facă să nu îmi dpresc să îmi acopăr inima cu nimic, doar să o las să zburde liberă în lume sau să stea cuminte pe lângă casă, după cum îi este voia.

sursa

De ce am ales să vorbesc despre vreme în ”incipit” - cum ar spune profesoara mea de limba română din perioada liceului?

Păi, răspunsurile ar putea fi multe și mărunte sau diverse, dar dacă ar fi să aleg unul singur ( și asta îmi doresc să fac) acela ar fi: pur și simplu pentru că îmi oferă șansa de a începe să scriu.

Am luat pauza acum prea mult timp, mai bine de o lună. A fost simplu, am plecat în concediu și nu am mai vrut să aud de realitate virtuală. Dacă mi-a lipsit scrisul, evident, doar că nu știu cum este la alții, dar la mine, pe măsură ce trece timpul este din ce în ce mai greu să reîncep.

Concediu de relaxare

Obișnuită de ceva timp să îmi petrec concediile în fugă și pe drum, atunci când fix înainte de concediu starea vremii ne-a împiedicat să ne urcăm în mașină și să dăm o fugă în Retezat, la Bucura mai exact (de unde urma să ne cățărăm nițel pe munții din zonă) am fost un pic dezamagită, dar ne-am reconfigurat traseul si am zis că dacă era vorba de munte, munte să fie.

Așadar ne-am îndreptat spre stațiunea Cheia din Prahova. Bănuiesc că este mai puțin cunoscută publicului larg, dar are un ceva anume, un farmec al ei și doar al ei. Nu o spun doar eu ( aș putea fi acuzată că sunt părtinitoare căci mi-am petrecut o parte din copilărie la doar 18 km), ci mulți alții care au ajuns să o considere o destinație de vacanță.

Jumătate de an în obiective

După cum tot citesc pe ici pe colo, este important nu doar sa îți setezi la început de an niște obiective, ci și să te ții de ele și sa analizezi din timp în timp unde te pozitionezi. Este adevarat că, deși aveam acest plan de ceva timp, Iuliana mi-a adus aminte de ea și am decis să nu mai aștept și să mă pun pe treabă.

Așadar, la început de an mi-am setat obiectivele și acum la jumătate de an distanță și multe schimbări, să vedem evoluția.

Prea mult optimism strică?

Mă gândeam eu zilele astea cum, citind diferite bloguri, mi se deformează cumva imaginea asupra vieții și am impresia ca totul este roz și frumos și oamenii din spatele scrisului sunt un fel de super-oameni care fac de toate la modul perfect.

Este adevărat că după scurtele momente de plâns de milă realizez că, na omul nu poate sau nu are chef sa își amintească peste ani și ani cum a pierdut buletinul sau și-a rupt în genunchi cea mai bună pereche de pantaloni în timp ce a călcat strâmb în parcarea neasfaltată.

Îmi lipsesc cuvintele

          Nu am habar de ce sau cum s-a întâmplat asta, dar mă simt tot mai sărăcită de cuvinte și dorința de a le așeza în mulțimi bine definite cărora să le dau eu sau să prindă ele singure un sens

          Sfârșitul de săptămână m-a găsit pe lângă casă, dar cu nici o dorință de a deschide laptop-ul și de a tasta. Pur și simplu am ignorat existența lui. Am profitat de timp pentru a îmi petrece vreo oră sau două în grădină și de a mai pune una-alta la locul ei cunoscut sau inventat pe moment (greu atunci când simți că nu te mai regăsești).

Scrierea mea cea mai dragă

Îmi încep gândurile cu ”Cea mai frumoasă zi”, cântecul lui Nicu Alifantis în minte. Nu știu de ce. Este un cântec trist, dar atât de drag sufletului meu, poate pentru că este vizual sau îl asociez eu inconștient cu ceva din trecut, habar n-am și nici chef de psihanaliză nu prea am.

Am primit de la Mihaela, un fel de leapșă sau mai bine zis provocare: să scriu despre articolul meu de suflet.

Și a fost pauză...

sursa foto: tharkul/freedigitalphotos.net

În ultima vreme, deși mi-am vizitat blogul și am mai comentat/citit pe ici pe colo, pur și simplu nu am putut răspunde acelui impuls care îmi spunea: scrie!

Într-un mod ironic, ultima postare a fost cea cu titlul: ”De ce scriu”.

Adevărul este că în timpul ce s-a scurs de pe 24 martie și până acum s-au petrecut multe lucruri și viața reală a contat mai mult, totuși, trebuie să recunosc că de scris mi-a fost dor, doar că nu am putut găsi acea tihnă care să îmi permită să o fac.

Lectia de violoncel

Nu, nu sunt in stare sa predau o astfel de lectie, dar acesta este numele celei mai recente piese de teatru pe care am vazut-o.

Este vorba despre o reprezentatie a Teatrului Metropolis din cadrul unui turneu ce se tot plimba prin tara si va continua sa faca astfel pe tot parcursul lunii martie.

Piesa este o comedie, asa ca m-am dus pregatita sa rad si sa ma relaxez, nu ma asteptam la cine stie ce profunzimi filozofice, ci doar la o stare de relaxare completa.

Si a fost...

africa/freedigitalphotos

Am avut atatea emotii pentru si in timpul zilei de ieri ca nu mi-a stat mintea la nimic altceva.

Ce am facut? Pai, am semnat ante-contractul, e oficial: pe maxim 25 martie o sa semnam si contractul de vanzare-cumparare si o sa fim oficial "cu cortul" si cu multe planuri in minte.

Tot ieri am acoperit si creditul facut in ianuarie. Stiu, prea multe comisioane pentru o luna, dar era singura varianta in care am fi avut banii pentru a cumpara terenul.

Stare de scris, stare de vis...

Ma invart de vreo cateva zile in jurul blogului: ba deschid un link din lista, ba dau un scroll sa imi vad munca intinsa in fata ochilor.

In ultimele zile nimic n-a mers, nu m-a vizitat muza si pace, asa ca le-am lasat in pace pe toate: programari si planificari si m-am culcusit intr-un loc cald in asteptarea ei.

...vorba vine...

Cuvantul anului 2014

Am citit la începutul anului la Irina, despre alegerea un cuvânt care să definească anul în care tocmai am intrat şi mi s-a părut o idee foarte bună. În plus faţă de asta, toate acţiunile noastre din anul în curs ar trebui să fie ghidate în direcţia realizări/învăţării celor aflate în spatele cuvântului respectiv.

De atunci m-am tot gândit la asta, şi că să se vadă că nu sunt o persoană care se hotărăşte repede, am lăsat să treacă mai bine de o jumătate de luna până a alege pe deplin convinsă, cuvântul anului 2014.

Pentru mine acesta este: perseverenţă!