Unde te poate duce un ”inofensiv” western?

Sursa

          Aseară am ”frunzărit” un film. Toamna târzie sau iarna (fix în momentele acealea în care se instalează), asta este activitatea preferată: lenevitul sub plapumă la un film sau carte, uneori cu ceai, alteori  de cele mai multe ori fără.

          Așa s-a petrecut și aseară când planurile mărețe de întors dulapul cu fundul în sus și reorganizat una-alta     s-au dus pe apa sâmbetei.

          Așadar, noi doi, plăpumioara si oferta de divertisment a televiziunilor noastre. Aparent aveam de ales între Master Chef (la care eu m-aș fi uitat, dar n-a fost să fie), Seinfeld ( pe care l-am frunzărit și căruia     i-am redescoperit un umor foarte interesant) și Butch Cassidy and Sundance Kid - western din '69 cu o distribuție de excepție și un joc actoricesc pe măsură.

          Nu știu voi cum sunteți, dar eu am crescut cu un serial western la care se uita toată lumea prin anii '90. Din păcate, nu îmi mai aduc aminte numele lui Se numește Bonanza, dar mai multe zău dacă îmi aduc aminte despre el, e drept că niciodată nu am fost o înfocată a genului. Aseară însă, am avut o revelație (sau două).

          Prima a fost că astfel de filme te fac să "ții" cu personajul negativ sau transformă într-un fel ciudat negativul în pozitiv. M-am trezit pe nepusă masă rezonând cu Butch în legătură cu răzbunarea lui pe oamenii Căilor Ferate, dar apoi am realizat că este un fel invers, EL fura banii transportați de tren, el trebuia să fie subiectul răzbunării, nu invers.

          Este posibil ca lucrurile să fie un pic mai complicate decât par la prima vedere. Spre exemplu, există varianta conform căreia, Căile Ferate ar fi deposedat oamenii, (legal sau nu) de terenurile lor, dar până la urmă cine avea acte de proprietate în vestul Sălbatic al anilor 1800 și ceva?

          A doua este că filmele din '69 erau mult mai reușite și mai reale decât acum, dar asta este cu totul și cu totul altă poveste.

          Până la urmă, ideea care a dat naștere articolului de azi este ca televiziunea sau filmele se joacă un pic (mai mult) cu mintea noastră, făcându-ne sa credem (în) lucruri pe(în) care în mod normal nu le-am crede. Poate, ne face și să acționăm diferit decât am face-o în mod normal.

          Tatăl meu a primit acum ceva timp sfatul de a nu mai viziona timp de o săptămâna emisiuni politice. Parcă a fost mai calm. Apoi, nu s-a putut abține, dar oricine are nevoie de un ”ceva”.

          Eu nu fac decât să mă întreb cât de manipulați suntem și când a început manipularea asta? Voi ce părere aveți?