Strălucitori și scânteietori ți-s ochii
Deși frigul din ei mă doare.
Valoare unui om se găsește mereu în suflet,
Deși tu vrei să mă înșeli cu privirea-ți.
Aș prefera plastice reciclate sau materiale pufoase
Cu mii de noduri de desfăcut.
Poate așa aș avea o linie de final,
Spre care să tind mereu,
Nu luciri reci și dure sculptate în diamant.
*Textul s-a vrut joc și joacă pe temă dată. Pentru alte provocări de luni geros de iarnă când a venit toamna, vă invit la Eddie în tabel.
Frumos şi adevărat gând, din păcate mulţi dintre noi ascund faţete întunecate deşi le simţim instinctiv. Mi-am ascuns şi eu luciri nepotrivite, dar măcar eu ştiu că nu voi fi niciodată un diamant, ci doar o piatră oarecare.
RăspundețiȘtergereDe ce spui că nu vei fi niciodată diamant? Nu ai auzit de ”niciodată să nu spui niciodată”? Eu nu cred că ești o piatră oarecare, ci una cu sclipiri speciale!
ȘtergereCât despre fațete, ai atâta dreptate!
Privirea-ţi clară prin mine trece
RăspundețiȘtergereşi mă inundă lumina rece
ce-mi taie sufletul felii.
Cum să dezleg ce tu nu ştii?
Cum să deznod ce n-are nod,
cum să dezgheţ, cum să dau rod
şi cum să mângâi când mă dor
ochii tăi limpezi fără nor?
...și astfel pui tu rimele acolo unde nu le am eu! mulțumesc!
ȘtergereDespre întrebări, probabil mereu vor rămâne fără de răspuns!