Concediu de relaxare

Obișnuită de ceva timp să îmi petrec concediile în fugă și pe drum, atunci când fix înainte de concediu starea vremii ne-a împiedicat să ne urcăm în mașină și să dăm o fugă în Retezat, la Bucura mai exact (de unde urma să ne cățărăm nițel pe munții din zonă) am fost un pic dezamagită, dar ne-am reconfigurat traseul si am zis că dacă era vorba de munte, munte să fie.

Așadar ne-am îndreptat spre stațiunea Cheia din Prahova. Bănuiesc că este mai puțin cunoscută publicului larg, dar are un ceva anume, un farmec al ei și doar al ei. Nu o spun doar eu ( aș putea fi acuzată că sunt părtinitoare căci mi-am petrecut o parte din copilărie la doar 18 km), ci mulți alții care au ajuns să o considere o destinație de vacanță.


Totuși, pentru că articolul acesta nu se vrea unul turistic (deși ar putea fi), o să vă povestesc cum mi-am petrecut eu prima săptămână de concediu.

Așadar, am plecat duminică de dimineață cu toată casa îngrămădită în mașină plus pisoi, dar fără biciclete (cărora le-am dus dorul, dar părea prea complicat să le luăm și pe ele. Am decis că avem musai nevoie de suportul nostru de biciclete.)

Duminica ne-am petrecut-o cu aerul proaspăt și tare de munte, în admirația oamenilor ce începuseră (sâmbătă, căci duminica este zi de odihnă) să cosească un ditamai dealul, într-o scurtă plimbare prin zonă cu o pauză la o ciorbă și o bere neagra și pe seară la un grătar.

Așadar fuse zi de odihnă, dar nu-i nimic, luni am pornit chitiți să urcăm pe Tabla Buții, unde se află un cimitir al eroilor ce au murit în luptele ce s-au dat pe acest deal și unde (coincidență sau nu, fix astăzi, de Schimbarea la Față, în fiecare an se desfășoară o ceremonie religioasă). Am urcat prin padure, s-au adunat ciuperci, am ajuns, ne-am întins picioarele la umbră și am admirat pădurea. Am găsit în drumul nostru vaci și oi, iar la întoarcere afine la discreție, ce mai, un bufet suedez al naturii.

Marți am pornit încet spre Muzeul Florilor de Mină și Mănăstirea Cheia și apoi într-o aventură off-road ce parea scurtă și interesantă, dar s-a prelungit mai mult decât ne așteptasem. Totuși am vazut niște peisaje mai mult decât fascinante.

Miercuri, n-am făcut mare lucru, doar am stat și am vegetat, eu lecturând pagină după pagină siropelul de vacanță, el făcându-și de lucru pe lângă mine. Am făcut o pauză scurtă de plimbare pe Valea Neagră până acolo unde se termină drumul și se ajunge la o micuță cascadă. Am avut ajutoare de nădejde doi câini (frați am banuit noi) care au decis să ne urmeze și să se joace cu noi tot drumul (dus-întors). Tare simpatici au fost.

Joi am decis ca e vorba de munte, așa că am urcat la Cabana Ciucaș și am mers pe traseul de creastă până la Cabana Muntele Roșu. Drumul ne-a alintat cu peisaje mai mult decât spectaculoase și bonus cu un bronz de munte. La destinație am mâncat unele dintre cele mai bune clătite, să fi fost foamea sau calitatea, nu știu, dar eu o banuiesc pe cea din urmă.

Vineri am mers nițel pe Cheile Cheiței, dar traseul invers și în week-end am vizitat alte chei: Cheile Văii Stânii ( acolo unde legenda spune că poate trece ori omul, ori ursul). De acolo plănuim cândva să continuăm drumul spre Cabana Ciucaș, dar se vede treaba că nu i-a venit momentul acum.

Una peste alta, relaxare activă, cu multe grătare și două cărți citite, fără pic de plictiseală și cu bateriile perfect încărcate pentru cele două săptămâni ce ne așteaptă până la viitorul concediu.

P.S. Nu știam cum să reîncep să scriu pe blog după pauza asta lungă, mă gândeam la ceva despre ștersul de praf, dar am decis să intru direct în pâine.

L.E.: Am reușit să încarc și pozele, deși am descoperit că sunt mai puține decât îmi aminteam eu...memoria asta, ce să-i faci!