marți, 10 iunie 2014

Minciuni pe canapea

Abia ce am terminat cartea aceasta după un maraton cum n-am mai făcut de mult: am citit ieri mai bine de 150 de pagini, poate chiar 200, dar sincer nu m-aș hazarda să aproximez atât de mult.

Da, am profitat de faptul că nu am plecat pe nicăieri și am stat ca un greiere când afară, când în casă și mi-am permis să plutesc în lumea psihoterapeuților.







 
Irvin D. Yalom (n. în 1931) este un doctor în psihiatrie american, autor a numeroase lucrări de specialitate, devenite ulterior cărți de referință în domeniu, dar și scriitor, autor al câtorva romane, cum ar fi cel despre care vreau să scriu azi. Partea frumoasă este că el încearcă să aducă aproape de necunoscători, lumea psihologiei și a psihoterapiei. Aș putea spune că îi reușește pe deplin.

Aș putea adăuga faptul că și-a început cariera academică la Stanford University și că cea mai importantă contribuție a lui în domeniul psihoterapiei a fost definirea și rafinarea practicilor terapiei de grup, în acest cadru punând bazele unei noi abordări psihanalitice prin psihoterapie existențială. Totuși, nu știu cât de mult pot aceste informații să ajungă la noi, ne-specialiștii.

În necunoștință de cauză aflându-mă, trebuie să recunosc faptul că îmi doream să citesc de mult cartea asta, poate m-a atras titlul sau coperta, nu știu.

Momentul în care am împrumutat-o de la o bună prietenă care a decis ca viața ei va fi deplină dacă se apucă de studiul psihologiei (și a făcut-o, și i-a ieșit și nu pot decât să mă bucur pentru că a înflorit datorită entuziasmului cu care și-a îmbrățișat pasiunea), cred eu ca a fost cel potrivit.

Cartea ne transpune în lumea psihiatrilor, dar arătându-ne părțile lor umane, practic îi coboară de pe piedestalul pe care sunt urcați de pacienți și ne arată că au și ei frici, temeri și că uneori și psihoterapeuții au nevoie de terapie, doar ca sunt mai greu de ajutat.

În același timp este vorba despre etica meseriei: confidențialitatea ședințelor, folosirea metodelor standard sau a creativității și încrederea.

Practic, subiectul este centrat pe ideea apropierii și transferului emoțional dintre terapeut și pacient și este oglindit prin prima a 3 terapeuți, fiecare cu propria abordare:

Ernest Lash, prihoterapeutul a cărei metodă și pasiune dau startul romanului, psihofarmacologia pentru psihoterapie, acțiune care îi permite să exclame că își iubește viața și munca lui îi este și pasiuneș

Seymour Trotter, un terapeut cebru și controversat cu o altă perspectivă, ce implică mult mai multă dedicare pacientului, asumându-și riscurile ce derivă din aceasta;

Marshal Strieder, un psihanalist ce nu alege nici drumul din stânga, nici pe cel din dreapta ci doar litera canoanelor din domeniu, ferindu-se de experimente, cât și de riscuri.

Autorul se menține echidistant între cele 3 „oglinzi", nu impune nimic și ne lasă pe noi să alegem sau nu care este calea de urmat.

Concluzia mea, incredibilă la prima vedere, dar reală dacă stai puțin să te gândești, este că psihoterapeuții sunt destul de vulnerabili. Fac cadoul încrederii oricui se așează pe canapea și începe să își depene viața în căutarea ajutorului și totuși pot fi trași pe sfoară atât de ușor. Au posibilitatea de a alege urmarea regulilor sau crearea de dantele pe marginea poveștilor și tehnicilor.

Mie una, cartea mi-a permis să pătrund într-o lume necunoscută, dar fascinantă și cred că o să caut cât de curând și Soluția Shoppenhauer - carte scrisă de același autor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Multumesc pentru vizita! Abia astept sa iti citesc parerea!