Am pășit pe drumul galben. Eram conștientă că este doar un vis dar îl simțeam foarte bine pus la punct, așa ca și cum cineva ar fi investit timp pentru a scrie un scenariu ce era urmărit îndeaproape și în detaliu. Habar nu aveam destinația și totuși pașii mă duceau spre o țintă precisă. Poarta s-a deschis singură sau poate mâinile mele au știut să potrivească cheia ce urma să îi pună în mișcare mecanismul fără să mai fi încercat vreoodată înainte.
Gândurile îmi înghețaseră și lumea se transforma pe nebănuite în mii de suprafețe ce se buluceau unele în altele. Poate chiar și timpul suferea de un decalaj, asta nu o să o știu niciodată. Sau poate…
Am lăsat în urmă exteriorul cu ale lui dale galbene, pentru a pătrunde în camera ce urma să adăpostească irealul sau poate doar viitorul.
Imediat ce am intrat în încăpere, privirea mi-a fost săgetată de un luciu nefiresc sau poate doar necunoscut.
Nu avea ce să fie. Era doar o casă mică de pescari, vopsită cu albastru pe la ferestre și aflată pe marginea fluviului. Nu avea proprietar, găzduia când și când oameni ce veneau în jos, pe apă, cu lotcile și căutau adăpost preț de o noapte. Tot ce puteai găsi în ea erau preșurile pline de scame și poate un năvod uitat în vreun colț, în rest lemne trainice bătute în cuie ce țineau loc de mobilă. Totul era atât de versatil.
M-am speriat instant de cuvântul mare pe care îl făcusem cadou drept însușire unor lucruri în esență atât de brute.
Cine sunt și în ce cotlon al minții mele am reușit să intru? Nu cred că ar putea cineva să îmi cuprindă într-un rezumat aceste simptome. Dacă aș avea cunoștință de existența lui, poate picioarele mele m-ar asculta și n-ar mai țopăi întruna în medii stranii, aș ajunge într-o clipită la el.
Poate pereții vor să îmi spună povești și dacă aș reuși să mă liniștesc și să mă pitesc într-un cotlon, cu mâinile făcute căuș, le-aș afla sau aș reuși să mă trezesc din vis în realitatea pe care o cunosc.
Posibilitățile sunt nelimitate atunci când visezi, și totuși simți că trebuie să existe un detaliu de care să te legi, doar așa poți cunoaște motivul care te-a adus aici. Așa îmi sunau gândurile și apoi idealizam luciul metalic și sticlos, voiam să aflu secretul din spatele lui.
Frica mă cuprindea pe măsură ce mintea reușea să interpreteze schimbările. Oare realitatea în care aterizasem, aceasta lipsită de oameni este adevărul sau voi zburda din lume în lume până la schimbarea finală. Oare o voi afla vreodată?
Oricât aș încerca să înțeleg, bănuiesc că este fizic imposibil. Totuși, cu toate schimbările pe care le percep atât de dureros reale, mă tem că imposibilul nu mai există și am ajuns acolo unde am visat: în imponderabilitatea irealității. Oare va avea cineva atâta răbdare încât să mă salveze de mine?
*Povestea are la bază cele 12 cuvinte din duzină. Mai multe povești cu aceeași duzină găsiți la psi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Multumesc pentru vizita! Abia astept sa iti citesc parerea!