Duzina de cuvinte: nervurile primăverii

Stătea pe marginea patului şi privea copacii desfrunziţi. De mică avea plăcerea această neînţeleasă de nimeni. Cumva îi magnetizau privirea şi reuşea să rămână aşa ore în şir, fără să se fi staturat.

Odată a încercat să îi povestească cuiva ceea ce simte atunci când îşi vede copacii, dar n-a reuşit să îl facă să o înţeleagă şi astfel a rămas, începând cu acea zi, doar desispita ei, secretul personal pe care îl ascundem fiecare dintre noi, fie că recunoaștem, fie că nu.

Îşi începea ziua cu zâmbetul pe buze şi mereu privind în tavan cele 5 minute regulamentare.

Rutina ei, autoimpusă, o trimitea să se dezbrace de tot ce este lumesc în ea şi să se urce pe borcantar. În funcţie de sentimentele pe care i le transmiteau cifrele ce apăreau că din plicter pe ecranul LCD, depindea planul întregii ei zile. Mai exact, avea o rutină ce se putea plia, programul acela flexibil pentru care o invidia toată lumea.

Ea, însă, atunci când intra în baie şi îşi oglindea chipul în stativit, în timp ce lăsa ploina să curgă în voie, ei bine, atunci nu putea spune că fericirea o da afară din casă. Adevărul este că nici ea nu pricepea de ce este tristă sau cum poate ieşi din starea asta.

Cu ajutorul a unui număr exact de boierni, de care soţul ei nu putea zice că duce lipsă, plătise ore de terapie şi cursuri de auto-cunoaştere pe la diverşi psihologi sau terapeuţi, dar nimic nu părea să o ajute. Este adevărat că toţi i-au spus de cum au văzut-o în cadrul uşii că au nevoie de prezenţa ei pentru a avea rezultate. Trebuia să fie mereu prezentă, să își conştientizeze fiecare gest, oricât de mărunt ar fi fost, sau fiecare respiraţie proprie.

Totul i se părea, însă, îngrozitor de greu, deşi nu ar fi trebuit să fie. Pur şi simplu îşi impunea să se conecteze şi să fie prezentă în propriul ei trup, dar în mai puţin de câteva minute, gândul îi era plagat şi ea intra în acel starest. Doar atunci se simţea cu adevărat fericită, se gândea în voie doar la copacii ei mereu desfrunziţi.

Îi vizualiza încă din stadiul de bocnaș şi le parcurgea în gând timpul spre devenire. Le mângâia cu grijă destulpina şi doar atunci părea a se fi desagățat complet de lumea în care zâmbetul de dimineaţă era urmat de cele 5 minute regulamentare cu ochii în tavan şi în care i se cerea partea ei de fericire.

Atunci a început să scrie, privind mereu copacii desfrunziţi din interiorul ei. Nu a durat mult şi a apărut o frunză, mică şi verde cu nervurile bine definite şi delimitate.

Atunci a ştiut ea că a venit primăvara...

*Aceasta a fost povestea duzinii de cuvinte imaginate pentru astăzi, mai multe puneri în scenă găsiți la toți cei care și-au înscris textele în tablul lui psi.