luni, 13 ianuarie 2014

Păzitul fetei la ruşi



Era un obicei care se pierduse în negura timpului o dată cu mutarea oamenilor din vetrele satelor spre înălţimile marilor oraşe pentru promisiunea unei vieți mai bune.


sursa

Promiteau orașele, dar cereau şi în schimb renunţarea la multe. Totuşi, oameni nu prea îşi dădeau seama de asta. Compromisurile veneau rând pe rând îmbrăcate în haine colorate şi oamenii le primeau în vieţile lor cu zâmbetul pe buze fără a îşi pune prea multe întrebări despre ce înseamnă şi de ce trebuie.

Bătrânii încercau să mai păstreze câte ceva din ce a fost şi erau prea des luaţi peste picior.

Oraşul cu ale lui fabrici cu turnurile ridicate spre cer înghiţea oamenii menţinându-i ocupaţi zi de zi asemeni unor furnicuţe pentru binele tuturor.






Asta este lumea în care se născuse Katia. O mândreţe de fată blondă cu ochii de un albastru ireal. Lua ce putea de la părinţi, dar era fascinată de cărţile cu coperţi colorate în culori vii şi marginile aurite păstrate în biblioteca prăfuită a bunicilor.
Iubea şi poveştile trăite, spuse între două ceşti de ceai aromat, de a ei bunica cu pletele ninse de vreme, prin viu grai.

Era într-o iarnă cumplită a unui an pierdut şi el în negura timpurilor. Zăpada acoperise limita gardurilor şi ameninţă să acopere şi sufletele oamenilor. Locuitorii unui sat din inima Siberiei se luptau însă şi cu un alt fenomen în plus faţă de iarna cu care erau mai mult sau mai puţin obişnuiţi: le dispăreau fetele.

Una câte una dispărea pentru 2-3 zile, nu se ştie unde şi apoi apăreau parcă altele, cu sufletul pierdut. Fizic erau aceleaşi, dar îşi conduceau privirea prea des spre pădure şi spre nămeţi şi uitau sau refuzau să mai comunice cu cei ce le purtau de grijă.

Secretul şi-l doreau cu toţii să fie dezlegat, dar nimeni nu reuşea să îi găsească un răspuns.

Până şi Igor, viteaz conducător al satului şi tată de prea multe fete îşi pierduse somnul odihnitor al nopţii şi veghea zi-lumină peste dormitoare.

Totuşi, într-o noapte a reuşit somnul să i se lege de gene. A avut cea mai odihnitoare noapte de la începutul dispariţiilor, aşa fără vise, doar somn în stare pură.

Dimineaţă, inevitabilul se produsese, mezina lipsea din aşternuturile albe-imaculate.

În zadar au încercat toţi flăcăii satului să o aducă înapoi. S-a întors ea singură-singurică, la fel că toate celelalte, cu privirea pierdută şi fără dorinţa de a mai vorbi cu cineva.

În zadar au încercat ai ei părinţi toate trucurile din lume pentru a o înveseli, nimic nu avea leac.

Va mai amintiţi de Katia? Ea a fost singura care în acea iarnă nu a dispărut. Să fi tot avut atunci vreo 20 de anişori.

Încă din momentul naşterii fusese o fetiţă un pic stranie. Nici chiar părinţii ei nu ştiau ce să creadă despre ea. Trecerea timpului nu o ajutase să revină la normalitate. Îşi petrecea timpul culegând diverse plante de leac, doar de ea ştiute şi îşi pleca ochii peste ele în timp ce din gură îi ieşeau incantaţii vechi de când lumea, dar uitate o dată cu trecerea spre lumea de dincolo a ultimei vrăjitoare.

Să fi fost Katia o materializare a unei vrăjitoare venită pe lume pentru a ajuta sau pentru a blestema? Toţi îşi puneau întrebarea asta şi nimeni nu îi găsea răspuns.

Atunci când i-a ajuns la urechi întâmplarea cu mezina conducătorului satului, Katia a sărit ca arsă şi şi-a strâns leacurile pentru a porni spre palatul central.

De ce tocmai acum şi de ce doar pentru mezina?

Eu nu cred că are legătură cu poziţia socială, ci cu timpul. Acum a reuşit să ajungă la forţa maximă a puterilor ei şi acum putea ajuta.

I-a luat mult timp să se facă înţeleasă şi să i se permită să încerce să ajute, dar a reuşit. Probabil şi faptul că era ultima şansă având în vedere că nimic altceva nu funcţiona a ajutat-o. Sau nu putem şti cine pe cine a ajutat.

Cert este că a făcut un mănunchi de ierburi, a tămâiat întreg iatacul şi a pus la fiert în ceaun pe foc de lemne în faţa palatului întreg mănunchiul de plante lângă un flacon cu "sufletul pierdut al fetei".

Uni cred în puterea ei, alţii nu, dar cert este că a funcţionat. Fata a redevenit zglobie şi sângele i s-a urcat din nou în obraji formând acele 2 merişoare roşii şi viaţa şi-a recăpătat farmecul.

De atunci, Katia noastră a repetat ritualul pentru fiecare dintre fetele pierdute şi revenite fără suflet şi din iarna aceea fiecare dintre săteni a învăţat să prindă într-un flacon sufletul fiecărei copile ce venea pe lume și să îl păstreze pentru vremuri de criză.

Cert este că tot de atunci nu au mai dispărut fetele şi oamenii şi-au dus vieţile în dulcea lor monotonie cu ritualurile bine-cunoscute manifestate faţă de Dumnezeu, pământ, cer şi oameni. Totul se lega atât de frumos şi corect, încât nu aveai ce şi cui reproşa ceva.

Toate bune şi frumose până la marele exod spre oraşe şi momentul în care oamenii au uitat să mai prindă sufletele în flacoane.

E adevărat că pădurea s-a metamorfozat, dar spiritele rele există mereu într-o formă sau altă şi avem nevoie de speranţa şi o Katia în vieţile nostre orice ar fi.

-     Bunică, dar eu port numele salvatoarei, zise Katia din realitate.



-     Da, este pentru a ne proteja trecutul si asta este o poveste, dar poate fi chiar povestea ta!

Fetița a ramas impresionată și a căutat încă de pe atunci să păstreze fiecare obicei transmis din moși-strămoși. Astăzi le transmite către ale ei copile, căci vedeți voi, este un domeniu, unde barbații si băieții nu prea pot face nimic. Este taină femeiască ce vine cu uriașa responsabilitate a transmiterii și își propune să contrabalanseze dez-umanizarea orașului.

Întrebarea rămâne doar care este Katia cea adevărată. Oare există mai multe metamorfoze!

*Povestea este scrisă în cadrul psi-lunelilor şi dacă mai vreți să aflați și alte idei despre păzitul fetei la ruși, vă invit să vizitați tabelul lui psi !

16 comentarii:

  1. Mi-a plăcut aşa de mult povestea aceasta.
    Începe reîntoarcerea oamenilor spre sat şi spre valorile acelei vieţi, şi la propriu şi la figurat. Este drept că acum am ajuns să idealizăm puţin o viaţă ce nu este deloc uşoară, că şi de aceea au tot fugit oamenii de-acolo, dar eu sper că într-un interval de timp nu foarte îndepărtat, să se mai îmbunătăţească calitatea vieţii la sate, că să mă mut şi eu la pensie...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc Mihaela!

      Nu stiu daca reintoarcerea fizica, dar in mod sigur in materie de traditii ar fi frumos rau sa ne intoarcem si sa le pastram si sa nu ni se mai para super-flu cele pe care le avem deja!

      Ștergere
  2. Parca as fi citit un basm al copilariei. Mi-a placut mult, chiar daca povestea scrisa de tine nu atinge subiectul la care ma asteptam, cel de la care a pornit ideea acestei psi-luneli. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am observat si eu ca sunt pe langa subiect, asa, putin, nu foarte mult, atunci cand am inceput sa citesc din povestiri, dar nu-i bai. Is tente diferite ale aceleiasi culori.

      Ștergere
  3. Nu știu care o fi fost subiectul, nu am citit alte articole pe tema dată, dar mă bucur că tu te-ai abătut, puțin sau mult, de la el. Mi-ai dat prilejul să citesc o poveste frumoasă, care m-a fermecat. Păstrarea tradițiilor și obiceiurilor proprii reprezintă pentru un popor ceea ce reprezintă pentru o ființă bătăile inimii. S-au oprit ele, a trecut în neființă.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai subiectul este cel din titlu, doar ca eu am fost nitel pe langa, dar ma bucur mult ca m-ai vizitat si ca ti-a placut!

      Ștergere
  4. Super. Rar mai vezi asemenea articole profunde si foarte aproape de o lume magica.

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc! Ma bucur ca ti-a placut si te mai astept pe aici!

    RăspundețiȘtergere
  6. Frumoasã poveste! Este aşa de uşor sã ne pierdem, sã ne înstrãinãm unii de alţii şi fatã de tot ceea ce odatã reprezenta esenţa vieţii: aproprierea de naturã, întelegerea legãturilor cu aceasta, pe care le purtãm fãrã sã ştim tot timpul în suflet, oriunde ne-am afla în timp şi spaţiu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc!

      E usor, dar eu cred ca este o optiune sa pastram un echilibru in vietile noastre sau nu...

      Ștergere
  7. E adevărat că nu depinde decât de noi să ne păstrăm tradiţiile. Ai îmbrăcat ideea aceasta într-o poveste interesantă şi bine scrisă.
    La psiluneli numai titlul e obligatoriu, abordarea e de obicei foarte diferită de la autor la autor. Am scris cu toţii despre acelaşi subiect în urma unei discuţii în grup. Cred că e prima dată când se întâmplă aşa. :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Multumesc Carmen, exact asa cred si eu, ca nu tine decat de noi sa alegem sa facem sau sa nu facem ceva.

    In alta ordine de idei, nu am prea multa experienta cu psi-lunelile, dar...invat incet incetisor!

    RăspundețiȘtergere
  9. Poate nu ai dat tu de veste despre păzitul fetei la ruşi în mod concret dar povestea ta e atât de frumoasă încât îmi inchipui că prin Katia s-au păzit suflete şi tradiţii şi a fost găsit un leac pentru păstrarea lor în suflete fără ca intruşii să mai poată lua ceva întru rătăcirea lor...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Exact asta am intentionat sa transmit si mi-a placut la nebunie sa scriu articolul asta asa la modul filozofico-fantastic cu mixuri de traditional si clasic.

      Am pornit de la o carte de povesti rusesti pe care o pitea mama de mine atunci cand eram mica si care m-a fascinat mereu!

      Ștergere

Multumesc pentru vizita! Abia astept sa iti citesc parerea!