Confesiunile unui cafegiu si asumarea responsabilitatii

Aseară am reuşit să termin cartea scrisă de Gheorghe Florescu - "Confesiunile unui cafegiu".

Când am cumparat-o şi am început să o citesc mă aşteptam la o poveste despre, ce altceva decât cafea: istorie, tipuri, soiuri toate amestecate într-o povestioară dulce.

Realitatea ca de obicei ne uimeşte şi anume, nu este deloc aşa, pot spune ca este o carte cu 1000 de feţe.

Este o poveste despre viaţa unui om pasionat de ceea ce face şi care îşi iubeşte meseria aleasă şi mai mult decât atât.

În acelaşi timp este o istorie de familie, de arbore genealogic, a străzilor şi clădirilor din Bucureşti şi nu în ultimul rând povestea comerţului şi a pânzei de păianjen ce l-a învăluit în perioada comunismului. Se divulgă nume, acţiuni şi încet, încet le pui cap la cap şi incepi sa simţi cum se face un pic de lumină. Autorul vorbeşte despre perioada pe care a petrecut-o în închisoare, unde încearcă să aleagă partea bună (să nu facă rău altor oameni pe cât posibil, dar şi să-şi motiveze şi mobilizeze în sens pozitiv colegii).

Concluzia ar fi că dacă punem pasiune în tot ceea ce facem şi avem mereu o atitudine pozitivă şi umană vom ajunge departe şi ne vom defini cu adevărat ca oameni.

Când mi-am propus să scriu despre această carte am dat o căutare pe internet şi am descoperit că recenzii au mai fost făcute multe şi mi-a fost frică de comparaţie (deşi eu nu am pretenţia ca acest text este o recenzie, sunt doar pareri personale despre cartea citită), dar am decis totuşi să o fac pentru că sunt lucruri pe care le-am conştientizat, cel puţin, dacă nu chiar învăţat din această carte.

Acum abia aştept să ajung în Bucureşti şi să îi fac o vizita la magazin, sper eu cât de curând.

Un alt subiect despre care vreau să vă vorbesc astazi este asumarea responsabilităţii.

Mă veţi întreba ce legatură are subiectul ăsta cu cafeaua şi impresiile de lectură. Ei bine, are, pentru că după cum am mai zis, cartea vorbeşte şi despre comunism şi filozofia impregnată în mintea şi sufletele oamenilor în aceea perioadă, atitudine de care ar trebui să scăpam dar din păcate nu am reuşit încă şi bănuiesc că din păcate vor mai trece destui ani sau zeci de ani până se va întîmpla asta.

Comunismul ne-a învăţat să nu luăm decizii, să nu le asumăm şi să lăsăm pe alţii să decidă.

Lucru mai grav nici nu exista.

Ca să poţi răzbate trebuie să nu ai frică, să îţi asumi ideile, să le prezinţi clar şi succint, să ai coloană vertebrală, nu să te sprijini mereu pe alţii, să te ascunzi în spatele deciziilor luate de alţii şi apoi să te plângi că nu sunt bune şi tu ai fi făcut altfel

Trebuie sa lupţi pentru ceea ce crezi şi să faci să se întâmple.

Am scris într-un suflet cele de mai sus pentru că simt că este un microb care se întinde încet şi nu pricep de ce.

Partea frumoasă (pentru ca în orice există si o parte bună/frumoasă) este că evident şi asta se învaţă cu paşi mici, important este să vrem.

Închei cu un citat care mi-a placut azi, un fel de citatul zilei pentru ca are mare legatura cu subiectul:

"Cel mai bun mod de a prevedea viitorul este să îl inventezi." (Alan Kay)

Şi evident cu o invitaţie la discuţie: Ati citit cartea? Ce părere aveţi? Dar despre asumarea responsabilităţii?

O zi bună să avem cu toţii în care să privim părţile bune!